Istoria urbei de astăzi, se pierde în trecutul îndepăratat, alături de alte sate moşneneşti care şi-au format vatra pe Valea Telejenului. Facotrii geografici şi economici, iar uneori geostrategici, au favorizat stabilirea oamenilor, cu preponderenţă după constituirea statelor medievale româneşti de sine stătătoare.
Factorii materiali prielnici de pe Valea TeleajenuluI făcut ca prezenţa omului să fie atrasă încă cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice sau lucrările întâmplătoare au scos la iveală urme din vechime începând cu paleoliticul mijlociu şi continuând cu etapele succesive, mezoliticul şi neoliticul. Urmele materiale cele mai evidente, descoperite până în prezent, sunt ulterioare celor de la Burdureasa, de lângă Mizil, de la Târguşor, Sapoş, Gherghiţa şi Ciorani, toate acestea fiind situate în zone mai joase, în câmpie.
Pe Valea Telejenului au fost atestate urme ale epocii bronzului (2000/1800 - 1200/800 î Hr) prin cele două cetăţi de la Homorâciu şi Gura Vitioarei. Ele au fost cercetate şi publicate în detaliu, de Gh. Petrescu Sava şi Ion Nestor în 1940.
Din răstimpul dintre primul şi al doilea război daco-roman iniţiate de Traian, datează la Drajna de Jos, castrul, asemănător celui de la Mălăieşti, de pe Valea Slănicului. El a fost distrus prin incendierea imediat după de cesul împăratului Traian, când autohtonii daci s-au răsculat.
Drumul de care trecea pe la Tabla Buţii spre zonele extracarpatice, Valea Prahovei fiind până la 1781 blocată pentru circulaţia de anvergură. Nu-şi are originea în vreo legendă, cum se întâmplă deseori, şi nici un hristov de atestare sau acte de hotârnicie. Sunt pomenite turmele de oi, care îşi aveau drumul lor dinspre Ardeal în zonele sudice, în bălţile dunărene sau în Delta Dunării.
Primele aşezări s-au înfiripat în zona mijlocie a pârâului Văleanca (traversează şi astăzi oraşul), pe strada care a fost odinioară drum de oi, Berevoieşti, de la primii mocani stabiliţi aici în timpul transhumanţei. Veneau din zona Câmpulungului şi au dat ulterior şi altor aşezări de pe Valea teleajenului numele precum Bughea de Sus, Bughea de Jos, Runcu ş.a.
S-a înfiripat, în timp, o legendă despre Schitul Alb, pe această cale a Berevoieştilor despre nişte schismatici, creatori ai acestui schit care au coborât terasa inferioară ce avea să devină baza unei aşezări. Poate atunci a început să fie defrişată partea centrală, mai la sud de Văleanca, acoperită de brazi falnici, lângă terasele dispre apus ce aveau desişuri de cătină şi de gherghină. Se face deci trimitere la primul toponim de Berevoieşti, păstrat până la mijlocul veacului al XVII-lea, părere exprimată de istoricul C.C. Gruiescu când face referire la judeţele dispărute de pe harta Ţării Româneşti. în hristovul din 1409 semnat de Mircea cel Bătrân, erau făcute danii în suprafeţe de pământ lui "Stan şi Radu Berevoieşti".
Alt hrisov, din 1427 semnat de voievodul Ţării Româneşti Dan al II-lea, confinţeşte "lui Tudor şi lui Radu jumătate din Berevoieşti, lor şi copiilor lor de ocină şi de ohabă începând de la vama oilor, la vama porcilor, de albinărit, de găletărit, de gloabe, de cărături şi de podoabe, adică toate slujbele şi de toate dăjdiile". Tot prin acele vremuri este amintit şi un negustor de peste ocean, Oancea.
La 1431 apare într-o poruncă a Dan al II-lea vamă sau târg al săcuienilor. Sigur era aici o aşezare definitivă, dacă luăm în considerare menţionarea la 1433 "a drumului Teleajenului". Aceasta pornea din Transilvania, suind pe Valea Superioară a Buzăului, trecea pe la Poiana fetei şi dădea în râul Telejean. Această cale a servit din totdeauna şi scopurilor militare. Pentru relaţiile comerciale era "drumul mare" de pe plai, pe la trecătoarea Tătarului (1.379 m altitudine), pe la vârful lui Crai (1.460 m) şi Plaiul Buţilor, iar de "Cruce" cobora prin Slon, Ceraşu, Drajna de Sus şi dădea în Teleajen în dreptul comunei Teişani de azi.
Profesorul Nicolae Iorga fixează cetatea Telejenului pe malul drept al Vălencei, acole unde s-a ridicat ulterior Mânăstirea Văleni. Spune cronicarul Gr. Ureche că "au luat Ştefan Vodă cetatea telejenului şi au tăiatu capetele pârcălabilor şi muierilor lor le-au robitu şi mulţi ţigani au luat şi cetatea au ars-o" (Gr. Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei). Fapta s-a petrecut în 1474 în drum spre Dâmboviţa când Ştefan cel Mare urmărea îndepărtarea domnului muntean, aliat al turcilor. alţi istorici stabileau cetatea undeva mai jos, pe Valea Telejănului, pe unde trupele moldovene se îndreptau pe o cale mai scurtă spre capitala Munteniei.
La 1503, Vălenii de Munte era un târg cu oarecare faimă şi se găsea în relaţii comerciale cu Braşovul, apărând pentru prima dată sub acest nume. La văleni a fost adusă în 1951 de către diaconul Coresi o evanghelie românească (N. Stoicescu). Toate acestea dovedesc că oraşul era capitală de judeţ, vamă şi târg.
Numele de Berevoieşti rămâne însă ca un toponim al nostalgicilor oieri, pentru că tot mai des apare în hristoave sub numele de Săcuieni, de la românii veniţi din săcuime peste Carpaţi şi stabiliţi la Măneciu ungureni, Poseşti Ungureni şi la Săcuieni.
Acelaşi nume îl găsim şi la 1603, ca peste câteva decenii Miron Costin să vorbescă despre Văleni. Credem că târgul Săcuienilor şi-a schimbat ulterior numele în Vălenii de Munte. Nu s-au găsit documentele care să ateste menţinerea simultană a cestor două denumiri.
Săcuienii era reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, pe Valea Telejenului între judeţele Prahova şi Buzău. Judeţul vecin, Prahova, este atestat din anul 1482 într-un document de la Basarab cel Tânăr. Judeţul Săcuieni se întindea de la Braşov, peste crestele muntelui Mălăieşti, Slănicului şi Stefeşti, la nord-vest, apoi în lungul Văii Telejenului până la sud de Bucov, pe Cricovul Sărat până dincolo de Glodeanu, peste dealurile Istriţei, pe Valea Buzăului la Gura Teghii, pe Bâsca Mare şi direct la Muntele Ciucaş.
Judeţul era condus de un judeţ, de ispravnici şi de vătafii de plai pentru apărarea graniţelor de nord. Judeţul avea pe stemă o viţă-de-vie, iar la cea a plaiului Telejenului - un ţap. principalele localităţi ale judeţului erau Bucov, Vălenii de Munte, Starchiojd şi Slănic.
În egumenul mânăstirii Vălenii de Munte reclama domnitorului că locuitorii de pe moşie nu se supun. Duipă 1800 Tudor Vladimirescu cumpăra funcţia de vătaf de plai la telejen, dar renunţă la ea din motive justificate. se recunoaşte calitatea rachiurilor de Văleni, Drajna, Starchiojd. Oraşul, chiar în condiţiile în care a rămas doar reşedinţă de centru al plaiului Telejen, a păstrat simbolurile deci şi pe cel de centru al cultului ortodox, aici fiind cea mai veche mânăstire, şcolile devenind mijloace de pregătire a tinerilor prin şcoala naţională înfiinţată în 1832. Judeţul cupărindea cinci plăşi şi două plaiuri cu 186 sate: plasa câmpului cu reşedinţa la Mizil şi 21 sare, plasa Tohani - cu reşedinţa la Urlaţi, plasa Podgoria cu reşedinţa la Bălţeşti şi Podenii Vechi cu 12 sate, plaiul Telejenului cu reşedinţa de la Vălenii de Munte şi 26 sate şi plaiul dinspre Buzău cu reşedinţă la Slănicul de Sus cu 49 de sate.
La data desfiinţării - 1 ianuarie 1845 - fostul judeţ s-a împărţit între Prahova şi Buzău.
La 1503 sunt înregistraţi primii negustori care au trecut pe la Văleni. Au fost trei negustori cu trei transporturi în valoare de 3.760 aspri. Mărfurile erau transportate cu carul, desaga, calul sau alte mijloace. Era preferat transportul cu calul şi desaga pentru a evita punctul vamal, "Vama Cucului" cum era denumită de contrabandişti.
La Văleni vama era fixată pe Văleanca, în apropierea mănăstirii, ulterior a fost mutată în zona staţiei de benzină (PECO) de astăzi, la ieşirea din oraş în cartierul Miuleşti, unde se bifurcau cele două drumuri spre Valea Buzăului şi altul spre Teişani. Un gard pleca din cartierul de peste apa Telejenului, actual Valea Gardului, după care, depăşind punctul vamal, se întindea spre Olteni. Orice trecerea prin alte puncte însemna tendinţa de sustragere.
La 1848, punctul vamal era în curtea mănăstiri, aceasta reiese dintr-o scrisoare a vameşului care cerea acârmuirii judeţuluzi Prahova repartizarea unor camere suplimentare în afara Mânăstiri, invocând nu numai starea clădirii, dar şi faptul că nu există vizibilitate.
În 1872 vama era evaluată la 7.000 de taleri, sub valoarea celei de la Câmpina. La început de secol 1807-1809, vama Văleni era arendată vistierului Moscu cu preţul variind între 62.510 şi 65.000 taleri.
Trecerea la cea de-a treia denumire a aşezării, de Vălenii de Munte, s-a făcut în timp, iar noul nume începe să apară sporadic din secolul al XVI-lea. Probabil locuitorii veniţi din zonele învecinate, din Transilvania sau din partea veche a Berevoieştilor, au simţit nevoia să-i identifice pe cei din platoul central ca fiind cei din vale, de aici toponimul Văleni, de fapt cei din zona despădurită.
Noua denumire n-a schimbat şi numele judeţului, el rămâne până la 1845 Saac sau Săcuieni.
Nu se ştie când a apărut distincţia "de Munte". Nicolae Iorga afirmă că era necesară pentru a-l deosebi de alt aşezări aflate mai la vale. Din cele 38 de localităţi cu numele de Văleni, oraşul de pe Vaşlea Telejenului, deşi la altitudine medie de 320m, este singurul "de Munte" de astăzi din România.
Ştiri despre trecerea lui Mihai Viteazul, pe Valea Telejenulşui spre Transilvania nu avem. E de presupus că oştile s-ar fi putut odihni la Văleni, după un drum de 3-4 ore de la Ploieşti, de unde a plecat în vara lui 1599 urmând să facă joncţiunea cu celelalte ajutoare de pe Valea Buzăului. Prea multe nume se păstrează şi azi legate de Mihai Voievod: masa lui Mihai, valea, fântâna, stânca, pădurea, dealul lui Mihai, ca să excludem trecerea oştilor pe calea cea mai scurtă spre Transilvania.
Un alt fapt istoric legat de Vălenii de Munte, menţionat în documentele vremii, este cel din 1637, an în care Matei Basarab, domn al Ţării româneşti şi Vasile Lupu, domn al Moldovei, s-au luptat între ei.
La 11 noiembrie 1637, oştile lui Gh. Rakoczi, principe al Transilvaniei, comandate de Ioan Kemeny au pătruns pe Valea Telejenului şi au ajuns la Văleni pentru a-l sprijini pe Matei Basarab.
Adevărata confirmare de oraş, printre cele mai importante din Ţara Românească, avea să vină de la un cronicar de mare erudiţie, Miron Costin, la 1864 în "Istoria în versuri polone despre moldova şi Ţara Românească". Menţiunea se referă la anii 1650-1684 şi numeşte oraşul drept cel mai vechi din Ţara Romînească. Avea târg săptămânal şi un altul la 15 august şi un altul apărut între timp - cel de duminică se ţineau în locul unde se află azi parcul central, loc numit anterior "La brazi", pentru că pădurea de conifere ajungea până aproape de Telejen.
Tot în acest moment, descris de cronicarul moldovean, s-a ridicat primul lăcaş de cult cunoscut, Mânăstirea Văleni, la 1680, de către Hagi Stoian şi soţia sa. Capitală de judeţ, vamă, târg cu tradiţie, Văleniul devenise o aşezare cu trecut şi ambiţie.
Pe Valea Teleajenului, la 29 km de Ploieşti li la 87 km de Braşov, la 45011' latitudine nordică şi 26002' longitudine estică, într-un spaţiu geografic ideal, mărginit de mireasma de pădure şi de clipocitul apei ce curge neîncetat din vremuri imemoriale, se află Vălenii de Munte, oraş cu rezonanţă în istoria neamului românesc.
Oraşul se întinde, de la nord la sud, pe o lungime de 5.200 km pe DN1, între km 27+400 şi 32+600 în direcţia Braşov. Are o suprafaţă de 2.159 ha din care 1.153 ha este teren agricol. Reţeaua hidrografică corespunde bazinului Ialomiţa. În Văleni, Teleajenul primeşte pe partea dreaptă pârâul Văleanca. El adună apele pârâului Stâlpului "La Capul Predealului / Şi-al Berevoieştilor / Spre vadul Teleajenului / unit cu al Bercenilor / E gârla Vălenilor / Oglinda copilelor / Mândra undă a fetelor / Şi gândul duşmenilor"(versuri populare). Alte pâraie sun Bughişoara, Valea Gardului, Copăceanca, toate în aval de Văleni.
Este o creaţie a acestui râu care pleacă asemenea unui firicel de sub frunţile crenelate ale Ciucaşului şi Zăganului, ca mai apoi, la vale, să alunece în salturi zglobii peste bolovani şi porţi înguste, lăsând de o parte şi de alta dealuri şi păşuni pe care hălăduiesc în sunetul talăngii turme de oi.
Valea pe care porneşte Teleajenul, adâncă începând de la obârşie, când mai largă, când mai strânsă, dar totdeauna ademenitoare prin umbra ei răcoroasă, se deschide spre sud aproape paralel cu a Prahovei, două ape surori prin originea şi trecutul lor în timpuri geologice, cât şi prin rolul jucat în viaţa economică şi culturală. Teleajenul ocupă un loc modest atât prin lungimea cursului său de 113 km, cât şi prin suprafaţa bazinului de 1677 km2. Debitul mediu este la ieşirea din munte de 3,73 m3/s.
Numele apei vine de la rolul jucat din vremuri de demult, de legătură economică care se făcea cu carul, deci drum de care-telegi. Atestat sub acest nume din 1486 sub forma de Telezin, adjectiv cu sufixul - in, de la substantivul slav telega, aşa cum arată Emil Petrovici.
Morfologic, se evidenţiază terasele bine structurate din partea de vest, cu văi adânci care permit circulaţia spre Slănic. Sunt dealurile Bughei la 680 m altitudine de lângă Slănic, 609 m în vârful Părului şi la 395 m în punctul Poduri de lângă satul Făget. În apropierea oraşului Văleni, tot spre vest, întâlnim poduri sau platouri ca Podul Olteni (454m), Podul Seciu (453m), Platoul Costenilor (400m), Dealul Curmătura (387m), Vârful Gorganul (358m), Dealul Pietrei (453m), Vârful Runcului (476m), Podul Bughei (423m). Platoul cazacului se ridică la 402m. La este de oraş, peste apa Telejenului, sunt "Dealurile Priporului" care corsepund geologic "Pintenului de Văleni" la care altitudinea este cu mult peste partea vestică. Vârful Pripor spre satul Târleşti se ridică la 823m, apoi vârfurile Lazuri (770m), Piatra Bogdăneşti (584m) şi Şerbu (522m) la est de Coada Malului. În apropierea imediată a oraşului domină Dealul "La Peri"(673 m), Culmea Beţivului (461m), Dealul Pietrei (516m) şi Dealul Râpa Albă (412m).
Existenţa acestor dealuri care străjuiesc oraşul la est şi vest fereşte aşezarea de curenţii de aer devastatori, creând un microclimat dovedit de temperatura medie anuală. În partea centrală a Depresiunii Drajna, lăţimea acesteia este cuprinsă între 300-400 m, mai restrânsă la ieşire spre Coada Malului.
Ca altitudine, Vălenii de Munte contrazice aşteptările, dacă avem în vedere pe poetul Nicole Labiş care, într-o scrisoare trimisă în 1951 de la tabăra de la marginea oraşului iubitei sale, accentua că "Vălenii de Munte sunt de fapt de deal şi nu de munte", pentru că media altitudinii de 320 m este dată de cele două extreme 317 şi 420m. cea mai joasă zonă este aprope de albia râului, terasa cu partea unde se află centrul oraşului fiind cu apropae 20 m mai sus.
Solurile aflate în acestă parte a depresiunii sunt argilo-iluviale podzolice, cu predilecţie. cele brun-gălbui de pădure reprezintă 45%. Pe terasa inferioară sunt soluri de luncă cu fertilitate medie. Stratificaţia solului în zona superioară, construită, stabilită în cea mai mare parte prin foraje geotehnice, prezintă unele caracteristici: straturi argiloase în grosime de 1,5-3,0 m, straturi de nisip şi bolovăniş sau pietriş şi nisip în continuarea straturilor argiloase. de aici se deduc presiunile recomandate de fundare la argile prăfoase de 2,5 kg/cm2, iar la prafuri şi nisipuri argiloase de 2,0 kg/cm2
Gradul de seismicitate al zonei este de 8, iar teritoriul de calcul al acţiunii seismice este de A. De-a lungul timpului, oraşul a fost afectat de cutremure devastatopare, surse de informare fiind lucrările de renovare a bisericilor 1730, 1802, 1940, 1977, 1990.
Bogăţiile subsolului constau în petrol scos la suprafaţă de sondele de la Poiana Copăceni şi Gura Vitioarei, sarea de la Teişani, Vitioara de Sus şi Predealul Sărario, nisipul valorificat de cunoscuta unitate Sticloval, cu o vechime de opt decenii.
Climatul este determinat de altitudinea reliefului major din zonă, de orientare nord-sud a oraşului şi de intervenţiile omului de-a lungul timpului. nu este exclus ca odată cu reducerea dealului nisipos, în timp, să apăară modificări minore în ceea ce priveşte circuitul curenţilor orizontali.
Clima este specifică depresiunilor subcarpatice, cu o nuanţă aparte pentru Valea Telejenului în zona oraşului. Verile sunt moderate cu o oarecare uşurinţă de localnici. Temperaturile medii anuale au valori între 90C şi 10oC (calculată pentru perioada 1896-1982) cu variaţii relativ însemnate de la un an la altul. În lunile de iarnă media este cuprinsă între -1,7oC şi -0,3oC. În decembrie 1965 erau între -1,9oC şi -2,2oC. minima absolută a atins -30oC în luna februarie 1971. Maxima absolută a fost atinsă în luna iulie 1968 de 37oC. Peste an numărul zilelor cu temperaturi pozitive este în jur de 280 zile, cu te,mperaturi de peste 5oC sunt 220-240 zile, iar cu peste 10oC de 170-190 zile. În schimb numărul zilelor cu temperaturi de 0oC este de 30-40, cele mai multe fiind în luna ianuarie, umiditatea aerului este cuprinsă între 74-78%. Predomină zilele acoperite cu nori, 100-120, faţă de cele senine, 50-60.
Vegetaţia este specifică pădurilor de foioase care în ultimul timp sunt restrânse prin intervenţia abuzivă a oamenilor. În prezent peste 60% din suprafaţa oraşului este destinată pădurilor, păşunilor şi terenurilor agricole. Fagul, gorunul, carpenul, alunul, măceşul, aninul, plopul acoperă dealurile de peste apa Telejenului. Pădurile acoperă parţial Dealurile Pricopului, Dealul "La Peri", Culmea Beţivului şi Dealul Pitrei. În gospodăriile locuitorilor se cultivă prunul care apare stilizat şi pe noua stemă a oraşului ca un pom de tradiţie, mărul, părul şi leguminoasele.